În anii 1990, antisectarii au pierdut procese cruciale în Statele Unite. Aceștia au supraviețuit datorită sprijinului unor guverne și al câtorva unități mass-media.
de Massimo Introvigne
Articolul 7 din 7. Citiți articolul 1, articolul 2, articolul 3, articolul 4, articolul 5 și articolul 6.
Read the original article in English.
În Statele Unite, anii de aur ai mișcării „antisecte” s-au încheiat la începutul anilor 1990. În 1990, Tribunalul Districtual al SUA pentru Districtul de Nord al Californiei a decis în cauza „United States v. Fishman” că teoria spălării creierului aplicată „sectelor […] nu a reprezentat un concept științific semnificativ” și că „teoriile privind persuasiunea coercitivă practicată de sectele religioase nu sunt suficient de fundamentate pentru a fi admise ca dovezi în instanțele federale”.
După „Fishman”, a devenit mai dificil pentru activiștii „antisecte” și erudiții în „studiul sectelor” să fie acceptați în instanțele federale din SUA ca martori experți în „secte” și „spălare pe creier”, ceea ce le-a creat în cele din urmă probleme și în instanțele statale. Deprogramatorii au găsit și mai puțină toleranță, chiar și în instanțele locale. Decizia „Fishman”nu a însemnat sfârșitul definitiv al utilizării în instanțele americane a teoriilor „antisectă”. Cu toate acestea, a făcut viața „antisectarilor” mult mai dificilă.
În 1995, deprogramatorul Rick Ross a fost implicat într-un proces civil după ce a încercat fără succes să-l deprogrameze pe Jason Scott, membru al Bisericii Penticostale Unite, confesiune creștină cu 5 milioane de credincioși, despre care puțini ar spune că este o „sectă” sau o nouă mișcare religioasă. Scott a fost susținut de avocați și detectivi de la Biserica Scientologică, care au demonstrat că mama sa a fost trimisă la Ross de către Cult Awareness Network (CAN), la acea vreme cea mai mare organizație americană „antisectă”. Curtea de Apel a Statelor Unite din Circumscripția a Noua l-a condamnat în 1998 să plătească despăgubiri de milioane de dolari, astfel că a dat faliment. Numele și activele CAN au fost cumpărate de un grup ce avea relații cu scientologia, astfel că sociologul Anson D. Shupe și echipa sa au avut acces liber la arhivele CAN, unde au găsit dovezi ale mai multor activități ilegale.
Posibilitatea mișcării americane „antisectă” de a influența legislația și de a determina prin martorii săi experți rezultatul proceselor în care sunt implicate „secte” a fost mult redusă, dacă nu chiar distrusă, de eșecurile suferite în procesele „Fishman” și „Scott”.
Cu toate acestea, mișcarea „antisectă” nu a dispărut. Înfrângerile sale în instanțele americane au avut doar o influență limitată în alte țări. După cum am menționat anterior în această serie, atât în țări democratice, precum Franța și Belgia (sau în unele state ale Germaniei), cât și în țări nedemocratice, precum Rusia și China, variații ale ideologiei „antisectă” au fost adoptate oficial de guverne, iar activismul „antisectar” a fost susținut financiar de state, situație care continuă și astăzi.
Atât în Statele Unite și Europa, cât și în Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Coreea de Sud și America Latină, „antisectarii” au cultivat timp de decenii relații de prietenie cu multe unități mass-media. Teoriile „antisectă” au fost demontate în mediul academic, unde puținii cercetători care susțineau mișcarea „antisectă” au fost întotdeauna o minoritate marginalizată. Aceste teorii au fost respinse și în instanțele de judecată, în special în Statele Unite, dar și în alte țări, unde judecătorii au jucat un rol important în limitarea efectelor ostilității oficiale „antisecte”. În Europa, când instanțele naționale au eșuat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod repetat împotriva măsurilor „antisecte”, în numele libertății religioase, cenzurând Rusia, Franța și alte țări pentru politicile lor de discriminare a Martorilor lui Iehova și a altor grupuri, pe motiv că acestea ar fi „secte”.
Totuși, a existat o arenă în care situația s-a inversat: mass-media. În timp ce atât în mediul academic, cât și în instanțele țărilor democratice, facțiunea „antisecte” a pierdut majoritatea bătăliilor sale, în mass-media s-a întâmplat contrariul. Este adevărat că mass-media de calitate a fost întotdeauna dispusă să promoveze vocile erudiților din domeniul noilor mișcări religioase și, astfel, să aducă un oarecare echilibru. Cu toate acestea, în majoritatea mass-mediei populare, narațiunea „antisectă” a prevalat.
Există mai multe motive pentru care s-a întâmplat acest lucru. Unul dintre motive este o anumită prejudecată antireligioasă observată adesea în mass-media occidentală. Altul este reprezentat de o prejudecată liberală, poate mai răspândită în rândul reporterilor decât în cadrul societății în general, care îi determină pe primii să privească cu antipatie organizațiile care au cerințe înalte, ai căror membri trebuie să se supună liderilor, să creadă în doctrine dogmatice și să își sacrifice o parte din libertatea personală de dragul unei cauze religioase. Am explicat în altă parte cum această prejudecată liberală a generat, de exemplu, ostilitate față de Martorii lui Iehova.
Principalul motiv, totuși, este că mass-media caută articole pentru știri. O „sectă” care abuzează de membrii săi este o știre. O mișcare religioasă care contribuie la binele public prin activitățile sale sociale sau ai cărei membri sunt cetățeni fericiți și respectuoși ai legii nu este o știre. „Antisectarii” oferă doar informații senzaționaliste despre organizațiile religioase, pe care reporterii le pot transforma cu ușurință în știri de primă pagină. Când grupuri precum Martorii lui Iehova și alții sunt acuzați că ascund abuzuri sexuale, unele entități mass-media sunt fericite să sară în trenul „antisecte”, fără a examina prea atent dacă există mai multe sau mai puține cazuri de abuz în rândurile Martorilor lui Iehova decât în rândurile religiilor principale sau al societății în general. Prin combinarea a două teme senzaționale, „secte” și sex ilicit, poveștile picante sunt ușor de produs.
Simpatia mass-mediei pentru narațiunea „antisectă” este veche de un deceniu și nu este ușor de depășit, cu excepția cazului în care unele unități mass-media își dau seama că o poveste reală, originală și neconvențională despre grupurile etichetate ca „secte este una care pune sub semnul întrebării șablonul „antisectă” predominant. Recent, modelul „sectar” a câștigat o nouă popularitate, fiind folosit pentru a explica fenomene precum QAnon, teoriile conspirației despre COVID-19 și extremismul politic de dreapta. Este o explicație facilă pentru mass-media, pe care „antisectarii” sunt dispuși să o susțină cu declarații publice, cum că QAnon, mișcarea antivax și chiar unele forme de radicalism politic de dreapta sunt doar „secte” cu lideri abuzivi, care operează prin manipularea psihologică a adepților. Spre meritul său, chiar și un critic veteran al „sectelor”, precum Michael Langone, de la Asociația Internațională de Studii Sectare, a susținut că există probleme serioase în aplicarea modelului „antisectă” la QAnon și la fenomene similare.
Modelul „antisectă” continuă să aibă succes în rândul jurnaliștilor, deoarece este simplu, ușor de aplicat și pare să se dispenseze de investigații mult mai complicate și mai lungi asupra ideologiei politice și a teologiei religioase.
Este, de asemenea, un instrument care produce inevitabil etichetare, discriminare și nedreptate. Discriminarea minorităților nepopulare este, totuși, la fel de veche ca umanitatea. A învăța noile generații de cetățeni – și de reporteri – că discriminarea este greșită, inclusiv discriminarea organizațiilor religioase pe care oponenții lor le etichetează drept „secte”, este un proces educațional îndelungat, dar unul necesar pentru a păstra atât libertatea religioasă, cât și o interacțiune civilizată între majorități și minorități în societățile noastre democratice.
Massimo Introvigne (born June 14, 1955 in Rome) is an Italian sociologist of religions. He is the founder and managing director of the Center for Studies on New Religions (CESNUR), an international network of scholars who study new religious movements. Introvigne is the author of some 70 books and more than 100 articles in the field of sociology of religion. He was the main author of the Enciclopedia delle religioni in Italia (Encyclopedia of Religions in Italy). He is a member of the editorial board for the Interdisciplinary Journal of Research on Religion and of the executive board of University of California Press’ Nova Religio. From January 5 to December 31, 2011, he has served as the “Representative on combating racism, xenophobia and discrimination, with a special focus on discrimination against Christians and members of other religions” of the Organization for Security and Co-operation in Europe (OSCE). From 2012 to 2015 he served as chairperson of the Observatory of Religious Liberty, instituted by the Italian Ministry of Foreign Affairs in order to monitor problems of religious liberty on a worldwide scale.
