Folosind ca dovadă relatările „apostaților”, „antisectarii” insistă că „sectele” nu sunt religii „autentice” și că își câștigă adepți prin „spălarea creierului”
de Massimo Introvigne
Articolul 6 din 7. Citiți articolul 1, articolul 2, articolul 3, articolul 4 și articolul 5.
Read the original article in English.
În anii 1970, sociologii au dezvoltat noul concept de „panică morală” pentru a explica modul în care unele probleme sociale devin excesiv de elaborate și generează temeri exagerate. Panica morală a fost definită drept probleme sociale construite prin mecanisme ale societății umane, caracterizate printr-o reacție disproporționată față de amenințarea reală, atât în mass-media, cât și în forurile politice. Au fost menționate două caracteristici suplimentare ale panicii morale. În primul rând, problemele sociale existente de zeci de ani sunt reconstruite de mass-media și de narațiunile publice ca fiind „noi” sau subiect al unei presupuse creșteri dramatice recente. În al doilea rând, prevalența lor este denaturată prin statistici populare, care, deși nu sunt confirmate de studii academice, sunt preluate de la o unitate mass-media la alta și pot inspira măsuri politice. Un bun exemplu de statistici populare în domeniile noastre sunt „statisticile” exagerate și nefondate despre cazurile de abuzuri sexuale în rândul Martorilor lui Iehova, menite să creeze o panică morală în jurul problemei.
Potrivit lui Philip Jenkins, „reacția de panică nu apare din cauza vreunei evaluări raționale a amplorii unei anumite amenințări”. Mai degrabă, este „un rezultat al unor temeri prost definite, care găsesc în cele din urmă o concentrare dramatică și simplificată într-un incident sau stereotip ce oferă ulterior un simbol vizibil pentru discuții și dezbateri”. („Pedophiles and Priests: Anatomy of a Contemporary Crisis”, New York – Oxford: Oxford University Press, 1996, 170) Jenkins subliniază rolul „antreprenorilor morali” în crearea și gestionarea panicii morale, care au interese în perpetuarea fricilor specifice.
„Sectele” au fost adesea studiate ca ținte prin excelență ale panicii morale. Conform lui Jenkins, „sectele îndeplinesc o funcție integrativă convenabilă, oferind un inamic comun, un ‘străin periculos’ împotriva căruia curentul principal de gândire se poate reuni și își poate reafirma standardele și convingerile comune. În funcție de mediul juridic și cultural al unei anumite societăți, tensiunea dintre secte și comunitatea principală poate duce la persecuție activă sau poate lua forma ostracizării și a stereotipurilor negative” (Jenkins, „Pedophiles and Priests”, 158). „Antisectarii” acționează ca antreprenori morali, iar minoritățile religioase pe care le consideră „secte” sunt prezentate mai degrabă ca o problemă socială și subiect al unei panici morale decât ca agenți sociali legitimi (ca să nu mai vorbim de statutul lor de resurse sociale).
După cum am menționat mai sus, panica morală nu este niciodată lipsită în totalitate de o bază obiectivă. Nimeni nu neagă în mod serios că unele organizații religioase au fost sau sunt astăzi vinovate de activități infracționale, de la cazuri evidente de fraudă până la infracțiuni de pedofilie comise de membri ai clerului și la sinuciderile în masă și omuciderile din cadrul Ordinului Templului Solar. Criticii „sectelor” ne spun că erudiții induși în eroare sunt „apologeți ai sectelor”, gata să nege că activitățile infracționale sau alte activități ilegale sunt comise vreodată de noi mișcări religioase sau de organizații religioase în general. Acești „apologeți ai sectelor” ar fi mai degrabă niște personaje destul de ciudate, dar, dacă ei într-adevăr există, eu nu am întâlnit niciodată vreunul. Eu însumi am introdus categoria „mișcărilor infracționale religioase”. Niciun erudit nu neagă că există organizații infracționale și indivizi care pretind că operează în numele religiei, la fel cum alții comit infracțiuni în numele politicii sau al economiei.
Adevărata problemă, totuși, este prevalența, nu existența. Deși este evident că membrii „unor” organizații religioase comit infracțiuni în „anumite” circumstanțe, nu există dovezi că membrii „tuturor” sau al „majorității” grupurilor etichetate de oponenții lor drept „secte” sunt vinovați de activități ilegale. De asemenea, nu există dovezi că infracțiunile sunt comise mai des de personalul noilor mișcări religioase decât de clerul sau de membrii religiilor tradiționale. Dimpotrivă, studiile asupra abuzului sexual și pedofiliei realizate de regretatul sociolog Anson D. Shupe (1948-2015) au demonstrat că aceste plăgi sunt mai răspândite în religiile principale decât în cadrul grupărilor etichetate drept „secte”. În timp ce unele dintre acestea din urmă, inclusiv mișcarea japoneză Aum Shinrikyo, au fost implicate în atacuri teroriste, infracțiunile lor pălesc prin comparație cu cele comise prin implicarea, chiar greșită, a numelui religiilor principale, cum ar fi islamul.
Panica morală începe cu o bază în realitate, dar escaladează prin exagerare și statistici populare, atunci când comentariile, deși potrivite pentru unul sau mai multe incidente particulare, ajung să fie generalizate. Antreprenorii morali cu interese personale, în cazul nostru, „antisectarii”, intră în scenă în faza de escaladare, nu în cea de creare a panicii morale.
Ideologia „antisectă” parcurge un model în patru etape. În primul rând, modelul susține că unele minorități nu sunt în realitate „religii”, ci altceva: „secte” sau asociații infracționale. Acest argument nu este nou. În iulie 1877, autorul antimormon John Hanson Beadle (1840-1897) a scris în „Scribner’s Monthly” că „americanii au o singură religie nativă [Mormonismul] și că aceasta este singura excepție aparentă de la regula americană de toleranță universală. (…) Cu referire la această anomalie sunt date două explicații: una, că americanii nu sunt cu adevărat un popor tolerant și că ceea ce se numește toleranță se manifestă doar față de protestantismul nostru obișnuit sau față de și mai generalul creștinism; cealaltă [explicație este că], decât [să se arate toleranță față de] ceva specific mormonismului, e mai bine ca [mișcarea respectivă] să fie scoasă din sfera religiei”.
Observația pătrunzătoare a lui Beadle i-a șantajat efectiv pe cititorii americani să concluzioneze că mormonismul nu este o religie. De fapt, cititorii erau probabil dedicați atât toleranței religioase, cât și ideii că SUA erau, prin definiție, țara libertății religioase. În civilizațiile în care libertatea religioasă este recunoscută ca valoare și protejată constituțional, singura modalitate de a discrimina o minoritate religioasă este de a susține că aceasta nu are deloc un caracter religios.
În mod similar, putem găsi în literatura îndreptată împotriva Martorilor lui Iehova afirmația că entitatea denumită „Watchtower” nu este de fapt o organizație religioasă, ci o „corporație” multinațională care gestionează sume uriașe de bani. Critica omite să menționeze că, pentru a funcționa, toate formele de religie organizată au nevoie de fonduri și de structuri financiare, dar afirmația este tipică pentru primul pilon al ideologiei „antisecte”, care încearcă să elimine „sectele” din sfera religiei.
În al doilea rând, modelul postulează că factorul care distinge religiile autentice de grupurile care își revendică în mod fals dreptul la denumirea de religie este ceva denumit spălare a creierului, manipulare mentală sau control al minții. „Bitter Winter” a dedicat o serie de articole spălării creierului și criticilor aduse acestui concept de către erudiții recunoscuți, pe care o recomand cititorilor interesați.
În al treilea rând, deoarece teoriile spălării creierului sunt obiectul unei critici considerabile din partea erudiților, modelul necesită ca al treilea pas să fie discriminarea între surse și narațiuni. „Antisectarii” folosesc puțin sau deloc sursele academice principale. În schimb, ei folosesc relatările celor definiți în mod normal ca „apostați” de oamenii de știință din domeniul științelor sociale. Termenul nu este sinonim cu sintagma „foști membri”. „Apostații” sunt foști membri transformați în oponenți activi ai grupului pe care l-au părăsit. Deși mulți astfel de foști membri sunt nemulțumiți de faptul că sunt numiți „apostați”, termenul este tehnic, nu peiorativ, fiind folosit de sociologii religiei timp de decenii. „Bitter Winter” a publicat și o serie despre „apostați”, în care a explicat că nu toți foștii membri, ci de fapt doar o minoritate dintre ei, se transformă în oponenți publici ai grupurilor pe care le-au părăsit, adică în „apostați”.
Obiecțiile că „apostații” nu sunt neapărat reprezentativi și de încredere sunt întâmpinate de cea de-a patra etapă a modelului „antisecte”. Se susține că „sectele” nu sunt religii pentru că folosesc „spălarea creierului”, în timp ce, prin definiție, la religii se aderă prin alegere personală. Știm că folosesc „spălarea creierului” deoarece ne bazăm pe mărturiile „victimelor” (adică, „apostați”). Și știm că „apostații” sunt reprezentativi pentru membrii grupurilor sau cel puțin pentru foștii membri deoarece sunt verificați și selectați de organizații de supraveghere private, demne de încredere, adică de așa-numitele organizații „antisecte”. Organizațiile „antisecte”, ni se spune, sunt mai de încredere decât oamenii de știință recunoscuți, deoarece primele, spre deosebire de cei din urmă, au o experiență „practică” și lucrează cu „victime”. Dar, de fapt, organizațiile „antisecte” nu sunt interesate de obiectivitate. Treaba lor este să aplice ideologia „antisecte” tuturor grupurilor pe care le-au desemnat drept „secte”.
Acest model în patru etape joacă un rol important în perpetuarea panicii morale și în promovarea imaginilor false cu privire la multe mișcări religioase noi. În cele din urmă, din moment ce ni se cere să credem că numai acei martori promovați de mișcările „antisecte” sunt de încredere, putem concluziona că ideologia „antisecte” vrea să ne convingă că o „sectă” este „sectă” deoarece este desemnată ca atare de „antisectari”.
Massimo Introvigne (born June 14, 1955 in Rome) is an Italian sociologist of religions. He is the founder and managing director of the Center for Studies on New Religions (CESNUR), an international network of scholars who study new religious movements. Introvigne is the author of some 70 books and more than 100 articles in the field of sociology of religion. He was the main author of the Enciclopedia delle religioni in Italia (Encyclopedia of Religions in Italy). He is a member of the editorial board for the Interdisciplinary Journal of Research on Religion and of the executive board of University of California Press’ Nova Religio. From January 5 to December 31, 2011, he has served as the “Representative on combating racism, xenophobia and discrimination, with a special focus on discrimination against Christians and members of other religions” of the Organization for Security and Co-operation in Europe (OSCE). From 2012 to 2015 he served as chairperson of the Observatory of Religious Liberty, instituted by the Italian Ministry of Foreign Affairs in order to monitor problems of religious liberty on a worldwide scale.
