Sinuciderile și omuciderile comise în anii 1990 în cadrul Ordinului Templului Solar au fost folosite pentru a justifica o vânătoare de vrăjitoare împotriva a sute de grupuri. Erudiții au reacționat
de Massimo Introvigne.
Articolul 4 din 7. Citiți articolul 1, articolul 2 și articolul 3.
Read the original article in English.
În articolul anterior, am discutat despre originile mișcării laice „antisectă” din Statele Unite. La scurt timp după înființarea primelor organizații „antisectă” în SUA, o serie de mișcări „antisectă” au fost înființate în Europa de Vest. În Marea Britanie, în 1976, a fost înființată FAIR (Family, Action, Information, Rescue), iar în Franța, în 1974, ADFI, „Association pour la défense des valeurs familiales et de l’individu” (Asociația pentru apărarea valorilor familiei și a persoanelor), denumită ulterior „Association de défense des familles et de l’individu” (Asociația pentru apărarea familiilor și a persoanelor). În 1982, mai multe ADFI locale s-au reunit în organizația națională, UNADFI.
În Europa, în general, „activismul antisecte” a fost revitalizat după sinuciderile și omuciderile comise în 1994, 1995 și 1997, în Elveția, Franța și Canada, de Ordinul Templului Solar, o nouă mișcare religioasă bazată pe un amestec de idei ezoterice și așteptări apocaliptice. Deși mai mulți dintre cei care au murit în tragedia Templului Solar erau profesioniști bogați, fapt care contrasta cu imaginea populară potrivit căreia „sectele” își găseau adepți mai ales în rândul segmentelor marginale sau sărace ale populației, evenimentele respective au generat campanii media „antisectare” pe scară largă.
În urma incidentelor de la Templul Solar, în multe țări din Europa de Vest (cu importanta excepție a Marii Britanii) au fost numite comisii parlamentare sau administrative care au produs rapoarte despre „secte” sau despre grupuri specifice. În unele țări, rapoartele au solicitat numirea unor agenții „antisectare” speciale, noi proiecte de lege sau amendamente la legile existente.
Într-un studiu la care am colaborat cu James T. Richardson, am revizuit rapoartele publicate în Europa între 1996 și 2000, făcând distincție între ceea ce am numit documente de tip I, respectiv de tip II. Toate documentele de tip I au fost publicate în limba franceză, în Franța, în Belgia și în partea francofonă a Elveției, au adoptat modelul clasic „antisectar” și au solicitat o nouă legislație. Rapoartele de tip II, inclusiv un raport olandez și un document vast aprobat de Parlamentul german, au avut în vedere critica științifică a modelului „antisectar” de „spălare a creierului” și au tras concluzii mai nuanțate.
În cele din urmă, Belgia nu a legiferat cu privire la „spălarea creierului”, dar în 1998 a înființat un grup de lucru administrativ și un centru de informare pentru combaterea „sectelor”, CIAOSN (Centre d’information et d’avis sur les organisations sectaires nuisibles). Franța a înființat mai întâi „Observatoire interministériel sur les sectes” (1996-1998), apoi MILS (Mission interministérielle de lutte contre les sectes, 1998-2002) și, în sfârșit, în 2002, MIVILUDES (Mission interministérielle de vigilance et de lutte contre les dérives sectaires). Datorită tradiției specific franceze de ostilitate față de religie, aceste agenții au devenit furnizor principal al ideologiei „antisectare” la nivel internațional.
Organismele sus-menționate au fost, de asemenea, influențate atât de „contrasectarii catolici, cât și de „antisectarii” laici și au vizat de la început organizații religioase mari considerate neconvenționale de către catolici, cum ar fi Martorii lui Iehova și mișcările religioase nou înființate. Încercarea de a aplica la unele organizații precum Martorii lui Iehova modelul „antisectar” ce fusese creat pentru grupuri care includeau în mare parte membri tineri și cu timp deplin a dus la criticarea susținută a documentelor MIVILUDES de către erudiții cu titluri academice.
De asemenea, Franța a introdus în 2001 o nouă prevedere în Codul penal (articolul 223-15-2) cu referire la suprimarea „spălării sectare a creierului”, care impune o pedeapsă cu închisoarea de până la trei ani pentru folosirea tehnicilor care creează o stare de „supunere fizică sau psihologică”. Totodată, „antisectarii” au convins guvernul să folosească instrumente fiscale și să le impună taxe mari „sectelor”, inclusiv Martorilor lui Iehova, deși aceste măsuri au fost ulterior anulate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a decis în mod constant împotriva Franței, inclusiv într-un caz de referință pe care Martorii lui Iehova l-au câștigat în 2011.
Faptul că, spre deosebire de Statele Unite, în Europa mișcarea „antisectară” a influențat puternic legislația și acțiunile unor guverne a convins mulți cercetători că nu pot rămâne „neutri” și că trebuie să demaște teoriile pseudoștiințifice ale „antisectarilor”. În timp ce mișcarea „antisectară” s-a dezvoltat, erudiții cu titluri academice au creat inedita disciplină a studierii noilor mișcări religioase (NRM). Pe baza propriilor observații asupra acestor mișcări, pe care au refuzat să le numească „secte”, întrucât termenul reflectă judecăți de valoare negative, cei mai mulți erudiți au concluzionat că „activismul antisecte” se bazează pe teorii pseudoștiințifice defectuoase, cum ar fi „spălarea creierului”, și că nu există motive pentru a menține o distincție între așa-zisele „secte” deviante și formele de religie „autentice” sau „legitime”. Unii lideri și membri ai anumitor NRM-uri au comis infracțiuni, dar infractori există și printre membrii religiilor principale.
„Antisectarii” europeni s-au bazat, de asemenea, pe o mână de erudiți nord-americani, care au ținut prelegeri în cadrul campaniilor împotriva scientologiei și a altor mișcări religioase noi. Printre aceștia se numără Janja Lalich, care și-a bazat scrierile pe experiența sa ca membră a Partidului Marxist-Leninist Democrat al Muncitorilor, pe care l-a descris drept o „sectă politică”. Alt exemplu este Alexandra Stein, psiholog social din Anglia, care a făcut și ea parte dintr-un grup pe care, asemenea lui Lalich, l-a denumit o „sectă politică”, respectiv grupul maoist din Minneapolis, cunoscut sub denumirea de „The O”. Experții autointitulați în domeniul „sectelor”, care au fost activi în deprogramare, cum ar fi Steven Hassan și Rick Ross, au ținut prelegeri la nivel internațional în numele ideologiei „antisectare”.
W. Michael Ashcraft a remarcat în inovatoarea sa istorie a studiului academic al noilor mișcări religioase că o mână de erudiți s-au separat de majoritatea colegilor lor pentru a crea o disciplină pe care au denumit-o „studii sectare”. Această ramură acceptă distincția dintre religii și „secte” și identifică „sectele” prin caracterul nociv al acestora asupra membrilor și asupra societății, precum și prin utilizarea tehnicilor de control al minții. După cum a observat Ashcraft, „studiile sectare” nu au fost niciodată acceptate drept studii consacrate. Ele au rămas la stadiul de „proiect împărtășit de un mic număr de cercetători dedicați”, fără a fi susținute de „comunitatea academică extinsă, la nivel național și internațional” („A Historical Introduction to the Study of New Religious Movements”, Londra și New York: Routledge 2018, p. 9). Lalich și, mai târziu, Stein au făcut parte din acest proiect, dar dintre toți exponenții acestuia, sociologul canadian Stephen A. Kent a devenit cel mai cunoscut susținător al „studiilor sectare”, fiind un orator popular al mișcării internaționale „antisectare”.
Un erudit care a propus un model „antisectar” ceva mai moderat a fost sociologul american Benjamin Zablocki (1941-2020). Totodată, el a fost unul dintre susținătorii „studiilor sectare” în cadrul dialogului purtat cu erudiții noilor mișcări religioase, inițiativă care, deși nu putea rezolva dezacordul de păreri, avea totuși menirea să evite folosirea termenilor ofensatori și a acțiunilor în instanță tipice perioadei așa-numitelor „războaie sectare”, care au avut loc în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Datorită eforturilor lui Eileen Barker, Michael Langone și alții, acest dialog s-a intensificat treptat în secolul XXI între unii activiști ai „studiilor sectare” și erudiții recunoscuți ai noilor mișcări religioase. Totuși, în Europa, discuțiile de acest fel au rămas oarecum mai dificil de purtat decât în Statele Unite.
Massimo Introvigne (born June 14, 1955 in Rome) is an Italian sociologist of religions. He is the founder and managing director of the Center for Studies on New Religions (CESNUR), an international network of scholars who study new religious movements. Introvigne is the author of some 70 books and more than 100 articles in the field of sociology of religion. He was the main author of the Enciclopedia delle religioni in Italia (Encyclopedia of Religions in Italy). He is a member of the editorial board for the Interdisciplinary Journal of Research on Religion and of the executive board of University of California Press’ Nova Religio. From January 5 to December 31, 2011, he has served as the “Representative on combating racism, xenophobia and discrimination, with a special focus on discrimination against Christians and members of other religions” of the Organization for Security and Co-operation in Europe (OSCE). From 2012 to 2015 he served as chairperson of the Observatory of Religious Liberty, instituted by the Italian Ministry of Foreign Affairs in order to monitor problems of religious liberty on a worldwide scale.
