Există o diferență semnificativă între „contrasectarii” ce vânează erezii din motive religioase și „antisectarii” laici.
de Massimo Introvigne
Articolul 2 din 7. Citiți articolul 1.
Read the original article in English.
În 1993, am publicat articolul „Strange Bedfellows or Future Enemies?” în revista daneză „Update & Dialog”, o revistă de critică la adresa „sectelor”. Acesta a trecut prin mai multe reeditări și versiuni. În articol, am propus ideea că mișcările ce se opun „sectelor” includ două categorii: „mișcările antisectă” și „mișcările contrasectă”. Mișcările „antisectă” sunt în mare parte laice. Mișcările „contrasectă” sunt în mare parte doctrinare. Articolul a fost criticat de unii dușmani ai „sectelor”, ca și cum intenția mea ar fi fost să semăn semințele discordiei în tabăra lor. Cu toate acestea, terminologia pe care am propus-o a fost acum adoptată pe scară largă de cercetători și chiar de unii critici ai „sectelor”.
Nu am susținut că între criticii laici și cei doctrinari ai „sectelor” nu există colaborare. La urma urmei, așa cum spune vechea zicală, „dușmanul dușmanului meu îmi este prieten”. Dar nici nu am negat că acestea se influențează reciproc și că pot ajunge să adopte argumente asemănătoare. Ceea ce am vrut să scot în evidență este că atât originile, cât și obiectivele lor sunt diferite.
Opoziția doctrinară față de „secte” este de fapt mult mai veche. Creștinismul s-a opus ereziei încă din primii săi ani. Cuvântul „erezie” derivă din termenul „haíresis”, din greaca veche, care înseamnă „alegere”. Termenul a fost folosit pentru a-i desemna pe cei care și-au ales propriile doctrine, diferite de cele ale Bisericii creștine. De exemplu, gnosticii erau denumiți „eretici” de către creștinii timpurii. După ce împăratul Constantin s-a convertit la creștinism la începutul secolului al IV-lea e.n., și creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman, „erezia” a fost considerată infracțiune, iar „ereticii” au fost executați. Deși concepte asemănătoare au predominat și în alte religii, inclusiv în islam, terminologia este de origine creștină.
În latină, termenul „secta” a fost folosit ca sinonim pentru „erezie”. El are o etimologie latină, care derivă fie din „sequor”, „a urma”, fie din „secare”, „a tăia/a reteza/a detașa”, cu sensul că, urmându-i pe liderii heterodocși, membrii unor „sectae” se detașau singuri de Biserica creștină principală. Așa cum am menționat în articolul anterior, în prezent termenul latin „secta” și derivatele sale în limbile moderne ar trebui traduse mai degrabă prin „sectă” [n.t., cu sensul peiorativ din limba română], nu prin „confesiune religioasă”.
Creștinii care criticau „sectele” sau „ereziile” afirmau că acestea erau periculoase deoarece proclamau doctrine false. Ocazional, „sectanții” sau „ereticii” au fost acuzați și de imoralitate, de fraudă sau chiar de crimă. Totuși, criticile ce li se aduceau aveau un fundament teologic. Un cetățean putea fi judecat și chiar executat pentru simplul fapt de a fi mărturisit o doctrină „eretică”, chiar dacă în rest acesta respecta legea.
În Biserica Catolică din Evul Mediu, „ereziologia” a devenit parte a teologiei și a fost privită ca știință ai cărei experți erau capabili să clasifice diferitele „erezii”. Mai târziu, au apărut și ereziologi ai ortodoxiei răsăritene și ai protestantismului. Catolicii i-au acuzat imediat pe protestanți drept „eretici” sau „sectanți”, dar și protestanții i-au judecat pe „eretici”. Soarta teologului spaniol Michael Servetus (1509?-1553), ars pe rug în Geneva calvinistă pentru erezie, este doar un exemplu că vânătoarea de erezii a fost o practică și în rândurile protestanților.
Odată cu apariția statelor laice moderne, ereziologii nu au mai cerut ca ereticii să fie arși pe rug, dar i-au denunțat în continuare ca membri ai unor „secte” periculoase. Un factor important este că vânătorii de erezii s-au concentrat asupra „sectelor” care au avut succes și pe care le-au acuzat de „furt de oi”. „Sectele” care nu reprezentau o competiție serioasă pentru bisericile principale au fost în mare parte lăsate în pace.
Între secolele XIX și XX, „contrasectarii” creștini s-au concentrat asupra acelor confesiuni religioase care aveau să fie numite în cele din urmă „cele patru secte majore”: Adventiștii de Ziua a Șaptea, Sfinții din Zilele din Urmă (cunoscuți popular sub numele de Mormoni), Știința Creștină și Studenții în Biblie (care mai târziu s-au numit Martori ai lui Iehova). În secolul al XX-lea, Martorii lui Iehova au constituit subiectul principal al lucrărilor clasice „contrasectare”, precum: „The Chaos of the Cults” (1938), de Jan Karel Van Baalen (1890-1968), „The Four Major Cults” (1963), de Anthony Hoekema (1913-1988) și „The Kingdom of the Cults” (1965), de Walter Martin (1928-1989). De fapt, un sondaj realizat de eruditul american J. Gordon Melton pe baza numărului de cărți publicate împotriva Martorilor lui Iehova a concluzionat că, în secolul al XX-lea, aceștia au fost prima țintă a mișcării creștine „contrasecte”.
O privire asupra acestor cărți relevă imediat patru diferențe principale față de ceea ce va apărea mai târziu sub forma mișcării laice „antisecte”. În primul rând, „contrasectarii” au fost (și sunt) creștini conservatori pioși cu o oarecare pregătire teologică, în timp ce mulți „antisectari” sunt umaniști laici, care au cel mult cunoștințe limitate despre teologie sau chiar deloc. În al doilea rând, în timp ce „contrasectarii” clasici menționează unele practici pe care le consideră dăunătoare, cum ar fi refuzul Martorilor lui Iehova de a accepta transfuzii de sânge, ei se concentrează mai mult pe crezuri, decât pe fapte. Pe de altă parte, „antisectarii” susțin că nu sunt interesați de crezuri, ci doar de fapte. În al treilea rând, scopul „contrasectarilor” nu este numai acela de a-i convinge pe adepții unei „secte” să-și abandoneze credința, ci mai degrabă de a-i aduce înapoi în rândurile evanghelismului conservator. În al patrulea rând, „contrasectarii” încearcă să-și atingă scopurile prin prelegeri, publicații și predici. Ei provin dintr-o tradiție evanghelică ce prețuiește foarte mult libertatea religioasă, fiind conștientă de riscurile implicării statelor în reprimarea „sectelor”. „Antisectarii” de mai târziu au cerut sprijin guvernamental și au recurs la litigii în instanțele de judecată și la activități de lobby pentru adoptarea de legi „antisecte”. În țările catolice, „contrasectarii” catolici au avut unele neînțelegeri cu omologii lor protestanți, dar atitudinea generală a fost aceeași.
Când a apărut o mișcare „antisectară” laică, „contrasectarii” religioși au fost conștienți de diferențele dintre cele două mișcări. Johannes Aagaard (1928-2007), un teolog luteran danez, a fost unul dintre cei mai cunoscuți „contrasectari” europeni. În 1991, acesta a lansat o revistă de critică la adresa „sectelor” denumită „Update & Dialog”. În primul număr, el a scris că „mișcarea antisectă are probleme”, deoarece „tinde să lase la o parte adevărul”. „Antisectarii” laici, scria Aagaard, insistă că „nu le pasă de «crezuri», ci doar de «fapte». Aceasta este desigur o distincție care nu poate fi susținută. Trebuie să înțelegem că un crez este o faptă. Iar dacă cineva vrea să oprească faptele rele, trebuie să reacționeze mai întâi împotriva crezurilor rele. Dar asta face necesară existența unui crez alternativ!” El a remarcat, de asemenea, că nu se realizează niciun scop nobil dacă „sectanții” sunt convinși să părăsească „sectele”, dar nu se reconvertesc la creștinismul ortodox. De asemenea, părinții care fondaseră mișcările „antisectă” s-au opus implicării copiilor lor adulți „sectari” în grupuri creștine ortodoxe aflate la mare căutare. Aagaard a remarcat că există riscul „ca părinții ce se împotrivesc sectelor să fie în același timp împotrivitori ai creștinismului”.
Nu este surprinzător că Aagaard a fost cel care mi-a cerut în 1993 să dezvolt această idee și să prezint distincția dintre o mișcare „contrasectă” creștină și o mișcare „antisectă” laică, subiect despre care discutasem într-o conferință și publicasem un prim articol în revista „Update & Dialog”.
Așa cum am menționat anterior, distincția nu înseamnă că „antisectarii” și „contrasectarii” nu se influențează reciproc. Mai mulți „contrasectari” au adoptat în retorica lor teme provenite din mișcarea „antisectă”, cum ar fi „spălarea creierului”. La rândul lor, „antisectarii” s-au concentrat inițial pe noile religii apărute în secolul al XX-lea, care recrutau în principal tineri americani și europeni, ale căror familii înstărite nu suportau să-i vadă „pierzându-și timpul” ca activiști religioși sau misionari. Totuși, în cele din urmă, „antisectarii” au ajuns să adopte de la „contrasectarii” religioși ținte pe care inițial le ignoraseră, Martorii lui Iehova fiind prima lor țintă.
În Statele Unite, s-au văzut în ultimii ani activiști „antisecte”, precum jurnalistul Tony Ortega sau actrița Leah Remini, a căror principală preocupare era să critice Biserica Scientologică, dar care au deschis un al doilea front, împotriva Martorilor lui Iehova. Materialele anti-Martori pe care le produc sunt de foarte proastă calitate și trădează o încercare naivă de a deveni peste noapte „experți” în Martorii lui Iehova. Cu toate acestea, activitățile lor confirmă că mișcările „contrasectă” și „antisectă”, deși diferite, continuă să se influențeze reciproc.
Massimo Introvigne (born June 14, 1955 in Rome) is an Italian sociologist of religions. He is the founder and managing director of the Center for Studies on New Religions (CESNUR), an international network of scholars who study new religious movements. Introvigne is the author of some 70 books and more than 100 articles in the field of sociology of religion. He was the main author of the Enciclopedia delle religioni in Italia (Encyclopedia of Religions in Italy). He is a member of the editorial board for the Interdisciplinary Journal of Research on Religion and of the executive board of University of California Press’ Nova Religio. From January 5 to December 31, 2011, he has served as the “Representative on combating racism, xenophobia and discrimination, with a special focus on discrimination against Christians and members of other religions” of the Organization for Security and Co-operation in Europe (OSCE). From 2012 to 2015 he served as chairperson of the Observatory of Religious Liberty, instituted by the Italian Ministry of Foreign Affairs in order to monitor problems of religious liberty on a worldwide scale.
