Marea Cameră a hotărât în unanimitate că un pacient adult capabil are dreptul de a refuza orice tratament medical, inclusiv transfuzia.
de Massimo Introvigne
Read the original article in English.
La 17 septembrie 2024, prin decizia Pindo Mulla împotriva Spaniei, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) le-a acordat Martorilor lui Iehova încă o victorie juridică răsunătoare, de data aceasta cu privire la chestiunea adesea discutată a transfuziilor. A fost o rară hotărâre unanimă a tuturor celor 17 judecători ai Marii Camere (opt au exprimat o opinie parțial disidentă, însă nu cu privire la fondul cauzei, ci doar la daunele morale).
Cauza a vizat-o pe Rosa Edelmira Pindo Mulla, o femeie ecuadoriană ce locuiește în Spania. În mai 2017, a fost diagnosticată cu fibrom uterin și i s-a recomandat histerectomia. Anticipând intervenția chirurgicală, ea a completat din nou, la 4 august 2017, un document intitulat Durable Power of Attorney (DPA) prin care refuza transfuziile, împreună cu documentul Advance Medical Directive (AMD), formulat în mod asemănător și pe care l-a înregistrat în registrul național al AMD din Spania. Histerectomia a fost în cele din urmă amânată.
La 6 iunie 2018, dna Pindo a fost internată la Spitalul Soria din cauza unei sângerări semnificative a fibromului uterin, nivelul hemoglobinei sale scăzând la 4,7 g/dl. Ginecologul care a tratat-o i-a recomandat transfuzia, pe care ea a refuzat-o. Atât dna Pindo, cât și medicul au semnat un formular de „consimțământ” care confirma refuzul ei. I s-a administrat acid tranexamic, care a oprit sângerarea, și s-au făcut demersuri pentru a o transfera la spitalul La Paz din Madrid pentru embolizarea arterei uterine, o procedură minim invazivă, menită să prevină sângerările ulterioare.
În timpul transferului cu ambulanța la spitalul La Paz, medicii au obținut un ordin judecătoresc ex parte care îi autoriza să administreze „orice tratament” pe care îl considerau necesar. Ei nu au informat judecătorul de serviciu că dna Pindo era conștientă și că refuzase în mod repetat transfuziile prin DPA și AMD, precum și prin discuții cu medicii din Soria și formularul de „consimțământ” semnat. Dna Pindo nu a fost nici ea informată despre ordinul judecătoresc.
După ce a sosit la spitalul La Paz, deși se aștepta la o embolizare a arterei uterine, dna Pindo a fost dusă la sala de operație, sedată și supusă unei histerectomii, administrându-i-se trei transfuzii.
După externare, dna Pindo a făcut apel la ordinul judecătorului de serviciu. Apelurile au fost respinse în Spania de instanța de fond, de curtea de apel și de Curtea Constituțională, respectiv. Ulterior, ea a înaintat cauza la CEDO.
Marea Cameră a clarificat mai întâi că acest caz nu trebuie confundat (așa cum a încercat să facă Franța, care a intervenit în procedură) cu cele privind sinuciderea asistată. Dna Pindo nu voia să moară. Ea voia să trăiască, evitând totuși transfuziile. În calitate de Martoră a lui Iehova, ea împărtășește convingerea că transfuziile încalcă interdicția biblică de a ‘mânca sânge’ și că credincioșii ar trebui ‘să se supună legii lui Iehova referitoare la sânge refuzând transfuzia chiar și într-o situație de urgență’. („Să prețuim darul divin al vieții”, Turnul de veghe, ediția de studiu, februarie 2023, p. 20-25 [23]).
Marea Cameră a remarcat, de asemenea, că în cauză este vorba de un adult, astfel că verdictul nu trebuie să abordeze chestiunea dacă părinții Martori ai lui Iehova pot refuza o transfuzie pentru copiii lor minori.
În cazul adulților, judecătorii au reiterat că, „în domeniul asistenței medicale, respectarea autonomiei personale este un principiu general și fundamental. Aceasta este protejată în special de regula universal recunoscută a consimțământului liber și în cunoștință de cauză. Pacientul capabil din punct de vedere juridic, care a fost informat în mod corespunzător cu privire la starea sa de sănătate și la tratamentele disponibile, precum și cu privire la implicațiile în cazul în care nu este acceptat niciun tratament, are dreptul de a decide în mod liber dacă își dă consimțământul sau nu pentru tratament”. (par. 138) Chiar și când refuzul tratamentului „ar putea duce la un rezultat fatal, impunerea unui tratament medical fără consimțământ în cazul unui pacient adult capabil, cu discernământ, ar interfera cu integritatea fizică a unei persoane” și ar încălca Convenția Europeană a Drepturilor Omului. (par. 139)
Dna Pindo a menționat cele două cauze soluționate de CEDO, Martorii lui Iehova din Moscova și alții împotriva Rusiei (10 iunie 2010) și Taganrog LRO și alții împotriva Rusiei (7 iunie 2022), care au recunoscut dreptul Martorilor lui Iehova adulți de a refuza transfuziile. Este adevărat, a spus CEDO, că, așa cum Spania (și Franța) au obiectat, „contextul acelor cauze a fost foarte diferit de cel din prezenta cauză. Respectivele cauze au implicat dizolvarea și interzicerea organizațiilor Martorilor lui Iehova din Rusia. În consecință, drepturile din Convenție puse în discuție erau diferite, în special cele privind libertatea de asociere și libertatea religioasă. Ca atare, dreptul pacientului de a refuza tratamentul medical nu a fost abordat în mod direct. Chiar și așa, aceste hotărâri pot fi amintite aici în măsura în care afirmă, în legătură cu credințele Martorilor lui Iehova, … că libertatea de a accepta sau de a refuza un tratament medical specific este vitală pentru autodeterminare și autonomie personală”. (par. 140)
Spania a obiectat că, în acest caz, decizia medicilor a fost justificată de necesitatea de a salva viața pacientului. Curtea nu a fost de acord, reamintind Spaniei că CEDO a susținut în repetate rânduri că „în contextul asistenței medicale obișnuite, din articolul 8 al Convenției [Europene a Drepturilor Omului] rezultă că pacientul adult capabil are dreptul de a refuza, în mod liber și conștient, tratamentul medical, indiferent de consecințele foarte grave, chiar fatale, pe care decizia sa le-ar putea avea. În domeniul asistenței medicale, dreptul pacientului de a-și da sau de a refuza consimțământul pentru un anumit tratament trebuie respectat, acesta fiind un principiu cardinal”. (par. 146) Referindu-se la cauza Martorii lui Iehova din Moscova și alții împotriva Rusiei, Marea Cameră a remarcat că „interesul public de a păstra viața sau sănătatea unui pacient trebuie să cedeze în fața interesului pacientului de a-și direcționa cursul propriei vieți”. (par. 148) Mai mult, „dorințele pacientului trebuie tratate ca fiind de importanță capitală”. (par. 149)
În cauza Pindo, o întrebare a fost dacă ea și-a exprimat fără echivoc refuzul cu privire la administrarea transfuziilor. În încercarea de a justifica administrarea de transfuzii, instanțele spaniole și medicii din La Paz s-au bazat pe argumente contradictorii. Pe de o parte, ei au susținut că refuzul dnei Pindo de a i se administra transfuzii nu a fost făcut în scris (de fapt, așa cum a remarcat Marea Cameră, refuzul ei de a primi sânge a fost înregistrat în scris în DPA, în AMD și în formularul de „consimțământ” semnat). Pe de altă parte, medicii au susținut că DPA și AMD erau irelevante, deoarece era pe deplin capabilă și conștientă la momentul intervenției chirurgicale (Marea Cameră a remarcat că, dacă ea era pe deplin conștientă, atunci nu exista nicio bază legală pentru emiterea ordinului de autorizare a transfuziei). Marea Cameră a fost foarte critică față de aceste argumente contradictorii. (par. 159-182).
În ce privește directivele prealabile în general, Marea Cameră a afirmat, de asemenea, că „atât instituirea principiului efectelor juridice obligatorii ale directivelor prealabile [în cazul în care pacienții pot declara în prealabil că ar refuza un anumit tratament medical], cât și modalitățile formale și practice de implementare a acestora intră în marja de apreciere a statelor contractante”. (par. 153) Spania nu a fost obligată să introducă un sistem de directive prealabile, dar, după ce a făcut acest lucru, trebuie să respecte conținutul acestora. Chiar și în țările care nu au un sistem de recunoaștere oficială a directivelor prealabile, Marea Cameră a remarcat (par. 151-153) că articolul 9 din Convenția de la Oviedo (ratificată de majoritatea celor 46 de țări ale Consiliului Europei) impune ca „dorințele exprimate anterior … să fie luate în considerare”. Marea Cameră a subliniat (paragraful 149) principiul director potrivit căruia „dorințele pacientului trebuie tratate ca fiind de importanță capitală”.
În cauza Pindo, CEDO consemnează că, atunci când medicii i-au cerut unui judecător să le dea autorizația de a administra pacientei „orice tratament” pe care l-ar considera necesar, „judecătorului de serviciu nu i s-a comunicat că în noaptea precedentă la spitalul din Soria un clinician (medicul B.L.) a urmat cu reclamanta procedura de consimțământ relevantă, aceasta exprimându-și în scris refuzul de a primi transfuzie, pe documentul de consimțământ informat”. (par. 159) Cu alte cuvinte, medicii l-au indus în eroare pe judecător cu privire la poziția dnei Pindo.
În plus, CEDO consemnează că „nu a existat o comunicare reală între personalul medical și reclamantă cu privire la intervenția iminentă. Procedura obișnuită de consimțământ nu a fost urmată și nu s-a menționat deloc decizia emisă de judecătoarea de serviciu”. (par. 167)
Nu a existat nicio dovadă că dna Pindo ar fi fost incapabilă în momentul în care i-a informat pe medici că nu va accepta o transfuzie sau că s-ar fi răzgândit după aceea. Dimpotrivă, Marea Cameră a remarcat că, la internarea în spitalul din La Paz, înregistrările spitalului confirmă că dna Pindo era „conștientă la acel moment și, într-adevăr, pe deplin alertă”. (par. 167) Astfel, CEDO a concluzionat că administrarea forțată a transfuziilor „a fost rezultatul unui proces decizional care, așa cum s-a desfășurat în speță, nu a asigurat un respect suficient pentru autonomia reclamantei, astfel cum este protejată de articolul 8 [din Convenția europeană a drepturilor omului], autonomie pe care dorea să o exercite pentru a respecta o învățătură importantă a religiei sale”. (par. 183)
Marea Cameră a concluzionat că drepturile dnei Pindo în temeiul articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private), „citit în lumina articolului 9” (dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie), au fost încălcate și a obligat Spania să-i plătească 12 000 de euro pentru daune morale și 14 000 de euro pentru cheltuieli de judecată.
Sper că acest precedent important va convinge statele care încă ridică obiecții la învățătura Martorilor lui Iehova despre transfuzii și care, pe baza acelor obiecții, chiar trag concluzii ce amenință statutul juridic al organizațiilor religioase din țările lor, că ele încalcă dreptul internațional. Acesta din urmă autorizează pacienții adulți capabili să refuze orice tratament medical, indiferent de circumstanțe și protejează libertatea religioasă a celor care fac acest lucru din motive religioase.
Massimo Introvigne (born June 14, 1955 in Rome) is an Italian sociologist of religions. He is the founder and managing director of the Center for Studies on New Religions (CESNUR), an international network of scholars who study new religious movements. Introvigne is the author of some 70 books and more than 100 articles in the field of sociology of religion. He was the main author of the Enciclopedia delle religioni in Italia (Encyclopedia of Religions in Italy). He is a member of the editorial board for the Interdisciplinary Journal of Research on Religion and of the executive board of University of California Press’ Nova Religio. From January 5 to December 31, 2011, he has served as the “Representative on combating racism, xenophobia and discrimination, with a special focus on discrimination against Christians and members of other religions” of the Organization for Security and Co-operation in Europe (OSCE). From 2012 to 2015 he served as chairperson of the Observatory of Religious Liberty, instituted by the Italian Ministry of Foreign Affairs in order to monitor problems of religious liberty on a worldwide scale.
