Sau poate că nu urăște pe nimeni. Mass-media știe pur și simplu că poveștile înfiorătoare care leagă religia de bani, putere și sex ilicit se vând întotdeauna.
de Massimo Introvigne
Read the original article in English.
Era în 1997. Italia se afla în mijlocul unor campanii media violente împotriva „sectelor”, alimentate de mișcări „antisectă bine organizate. „Cosamo”, organizație dedicată luptei împotriva „sectelor” necunoscută anterior, a început să emită comunicate de presă în care susținea că are cele mai bune dovezi ale infracțiunilor „sectare”. Aceasta a trimis către diferite unități mass-media locale porțiuni dintr-un videoclip cu părți dintr-un „ritual” în care „sectanții” molestau aparent fete tinere. În cele din urmă, s-a generat un interes național, iar una dintre principalele rețele de televiziune italiene a declarat că ar fi pregătită să difuzeze videoclipul complet, dacă „Cosamo” îl va furniza. Misterioasa organizație „Cosamo”, care comunica doar prin mesaje lăsate în cutiile poștale, a răspuns că nu poate furniza videoclipul, dar că are mijloacele tehnice pentru a furniza un flux live. Desigur, rețeaua urma să aibă libertatea de a opri programul live în orice moment, în cazul în care imaginile ar fi părut prea brutale pentru a putea fi difuzate.
În cele din urmă, rețeaua a acceptat condițiile „Cosamo”, iar videoclipul senzațional a fost difuzat în timpul unui program TV național. În videoclip, „sectanți” mascați înconjuraseră o tânără, legată și cu căluș în gură, aparent fiind gata să o molesteze și poate chiar să o ucidă. Când publicul era pregătit pentru tot ce e mai rău, dar înainte ca rețeaua să reușească să întrerupă difuzarea, fata s-a ridicat și a început să danseze cu „sectanții” și să cânte un cântec ce ridiculiza credulitatea mass-mediei.
Organizația „antisectă” „Cosamo” nu a existat. După cum a ieșit la iveală, întreaga poveste a fost o farsă elaborată de un grup care s-a autointitulat „Luther Blissett” (numele provenea de la un jucător de fotbal faimos și inept). Grupul devenise deja faimos pentru farsele sale care expuneau credulitatea mass-media. Desigur, farsa în sine a ținut prima pagină a ziarelor, iar presa italiană a scris că și-a învățat lecția și că va fi mai precaută în viitor în a crede acuzațiile senzaționale împotriva „sectelor”. Din păcate, presa a uitat repede, atât incidentul, cât și lecția.
În 2018, eruditul american W. Michael Ashcraft a publicat ceea ce a devenit manualul academic standard despre istoria studiului noilor mișcări religioase. Ashcraft a descris dezvoltarea unui subdomeniu academic, care, începând din anii 1980, s-a coalizat în mare parte în jurul ideii că „secta” nu este o categorie validă, ci o etichetă folosită pentru a calomnia minoritățile nepopulare, că „spălarea creierului” este o teorie pseudoștiințifică folosită ca armă în același scop și că relatările foștilor membri apostați – adică, o minoritate dintre foștii membri care s-au transformat în oponenți militanți ai religiilor pe care le-au părăsit – ar trebui tratate cu reținere, neputând servi ca principală sursă de informații despre mișcările din care au făcut parte.
Ashcraft a remarcat că o majoritate covârșitoare a cercetătorilor noilor mișcări religioase au fost de acord cu aceste idei, în timp ce o minoritate redusă s-a separat de linia principală, a sprijinit mișcările militante „antisectă” și apostații și a creat un grup separat de „studii sectare” care susținea că „sectele” erau ceva diferit de religiile legitime și că foloseau „spălarea creierului”. „Studiile sectare”, a scris Ashcraft, nu au fost niciodată acceptate drept „studii academice”. Ele au continuat ca „un proiect împărtășit de un mic grup de cercetători dedicați”, dar nesusținut de „comunitatea academică mai largă, la nivel național și internațional”. Erudiții „studiilor sectare” trăiesc în propria lor bulă și apar rareori în conferințele academice despre noile mișcări religioase, nefiind publicați în jurnalele corespunzătoare.
Ashcraft a făcut, totuși, aluzie la un fenomen ciudat, demn de a face obiectul unei investigații academice separate. Deși reprezintă o minoritate neglijabilă și criticată în mediul academic, cercetătorii în „studii sectare” sunt citați de mass-media ca „experți în secte” mai des decât colegii lor din curentul academic principal. În general, militanții „antisectari” și foștii membri apostați joacă un rol disproporționat ca surse de informații pentru mass-media cu referire la grupurile etichetate drept „secte”. Erudiții curentului academic principal sunt adesea ignorați, la fel ca acei membri ai mișcărilor religioase care rămân în cadrul acestora și sunt fericiți pentru alegerea lor. De asemenea, se întâmplă adesea ca reprezentanții „sectelor” să fie contactați de reporterii care sunt pe cale să publice un articol negativ și să fie întrebați brusc „Cum vă apărați?”, după care să li se ceară să facă o declarație în câteva ore, ceea ce este evident o caricatură a jurnalismului echilibrat.
Există nenumărate exemple ale acestei atitudini. Un exemplu senzațional este recenta serie de podcasturi a ziarului britanic „The Telegraph” despre Martorii lui Iehova și abuzurile sexuale. Podcastul include mai puțin de treizeci de secunde în care Zoe Knox, un erudit recunoscut, se referă pe scurt la unele convingeri ale Martorilor lui Iehova. După foarte scurta apariție a lui Knox, naratorul exprimă convingerea ziarului „The Telegraph” că „în afară de erudiți, oamenii care sunt cu adevărat experți în acest domeniu sunt cei care l-au trăit: foștii Martori ai lui Iehova”. Prin „foști Martori ai lui Iehova”, „The Telegraph” se referă la apostați.
Critica mea la adresa seriei „The Telegraph” a fost discutată pe un forum online al erudiților care îi studiază pe Martorii lui Iehova. George Chryssides, fără îndoială cel mai important cercetător britanic în domeniul Martorilor lui Iehova, a dezvăluit că a fost intervievat pe larg de „The Telegraph”, dar că niciun cuvânt din interviul său nu a ajuns în podcast. Pur și simplu, nu le spusese ceea ce voiau să audă.
Martorii lui Iehova au reușit să obțină cenzurarea unei publicații italiene („L’Indro”) și a două publicații norvegiene („Fosna-Folket” și „Vårt Land”) de către consiliile care supravegheau integritatea jurnalistică, dar a fost prea puțin și prea târziu. Avocații știu că procesele de defăimare sunt prin excelență dificile. De asemenea, durează ani până să fie finalizate și chiar dacă se obține o decizie favorabilă, aceasta nu este de mare folos dacă apare atunci când articolul original și-a produs deja efectele calomnioase.
Documentul „Orientări politice” ale OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa) din 2019 „privind libertatea religioasă sau de credință și securitatea” dezvăluie o conștientizare a acestei probleme. Documentul solicită mass-mediei „să depună toate eforturile pentru a crește respectul față de diversitatea religioasă și de credință prin transmiterea de informații și reprezentări imparțiale și exacte ale diferitelor religii și credințe și prin contracararea stereotipurilor și prejudecăților negative”. „Prin împărtășirea de narațiuni pozitive despre toate comunitățile religioase sau de credință”, a spus OSCE, „și evitarea stereotipurilor negative și discriminatorii, mass-media poate contribui la un discurs social mai tolerant, care este înrădăcinat în experiențele de viață reale ale indivizilor și comunităților, fără a ignora provocările existente. Într-adevăr, mass-media este o parte interesată în dezvoltarea unui discurs public critic despre coexistența între popoarele de diferite religii sau credințe”.
Documentul a fost ignorat complet. În orice caz, prejudecățile mass-media împotriva „sectelor” s-au înrăutățit. De ce? Nu există un răspuns unic. Evident, există lobby-uri puternice „antisecte”, susținute adesea de guverne care trebuie să-și justifice politicile represive și care sunt mai bogate, mai puternice și mai bine organizate decât erudiții. În general, încă de pe vremea gazetelor anticatolice ale Revoluției Franceze, poveștile înfiorătoare despre religie se vând întotdeauna, cu atât mai mult când sunt condimentate cu povești, adevărate sau false, despre abuzuri sexuale și bani acumulați de persoane religioase lacome. Puterea, banii și sexul se vând bine prin definiție. Este o problemă generală a unui sistem media guvernat mai degrabă de valoarea acțiunilor și de vânzări decât de obiectivitate și adevăr. Faptul că un preot sau un pastor abuzează băieți tineri se vinde ușor. Dar faptul că își dedică sincer viața bunăstării și educației copiilor nu se vinde.
Reformarea sistemului media este fie imposibilă, fie un proiect pe termen lung. Mișcările religioase etichetate pe nedrept ca fiind „secte” și erudiții conștienți că majoritatea acuzațiilor împotriva acestora sunt false ar trebui, desigur, să reacționeze. Cu toate acestea, ar face bine să recitească „Arta de a avea întotdeauna dreptate”, un text surprinzător de modern scris de filozoful german Arthur Schopenhauer în 1831. Ca și cum ar fi anticipat mass-media modernă, Schopenhauer a enumerat o serie de trucuri folosite pentru a face o teorie falsă să aibă întâietate. Informațiile false sunt răspândite făcând apel la prejudecățile existente ale cititorilor și contând pe faptul că puțini ar citi o declarație de negare.
O glumă veche a redactorilor este că „publicarea unei negări înseamnă publicarea aceleiași știri de două ori”. De fapt, simpla negare a unei acuzații nu funcționează niciodată. Declarația „Noi nu abuzăm copii” confirmă pur și simplu în ochii opiniei publice ideea că ai ceva de-a face cu abuzul asupra copiilor. După cum a susținut Schopenhauer, argumentul ar trebui inversat, fără a fi doar defensiv, în sensul că discuția trebuie direcționată către identitatea și motivațiile acuzatorilor, dar și către identitatea celor acuzați și motivul pentru care aceștia au în realitate o ținută morală mai înaltă. O strategie dificilă, dar războaiele mediatice nu au fost niciodată câștigate ușor.
Massimo Introvigne (born June 14, 1955 in Rome) is an Italian sociologist of religions. He is the founder and managing director of the Center for Studies on New Religions (CESNUR), an international network of scholars who study new religious movements. Introvigne is the author of some 70 books and more than 100 articles in the field of sociology of religion. He was the main author of the Enciclopedia delle religioni in Italia (Encyclopedia of Religions in Italy). He is a member of the editorial board for the Interdisciplinary Journal of Research on Religion and of the executive board of University of California Press’ Nova Religio. From January 5 to December 31, 2011, he has served as the “Representative on combating racism, xenophobia and discrimination, with a special focus on discrimination against Christians and members of other religions” of the Organization for Security and Co-operation in Europe (OSCE). From 2012 to 2015 he served as chairperson of the Observatory of Religious Liberty, instituted by the Italian Ministry of Foreign Affairs in order to monitor problems of religious liberty on a worldwide scale.
